Zilele trecute ascultam cativa parinti vorbind despre copiii lor… Lipsa de entuziasm la scoala, angoasa si neliniste acasa… Cum pot parintii sa gaseasca echilibrul intre presiune si relaxare? Fara sa se transforme in antrenori de performanta, ci practicand buna motivare, cea care tine seama de personalitatea, varsta si nevoile copilului. Extrapoland, ma uit si la adultii cu care interactionez: lipsa de entuziasm la job, angoasa si neliniste acasa. Cum ne gasim, noi, adultii, echilibrul dintre presiunea job-ului si relaxare? Cum ne gasim noi, adultii, echilibrul intr-o lume a satisfactiei imediate?  Cum ne pierdem rabdarea din orice… „Aici si acum” reprezinta principiul sau, mai degraba, nevoia ascunsa care influenteaza, controleaza chiar, viata multora.

Civilizatia noastra, dedicata placerii, nu suporta frustrarea: placerea si reusita trebuie sa fie imediate.

Cum se transpune aceasta goana dupa satisfactia imediata? Pai, … mergem in magazine si ne dorim acel ceva – in secunda urmatoarea este al nostru, ah… nu avem banii, exista credite, exista carduri care ne rezolva instant dorinta; vrem vacante mai altfel? se rezolva, putem plati in rate; vrem nunti sa rupa gura targului si sa arate ca un spectacol de divertisment? se rezolva, chiar daca ne indatoram la maxim; vrem aici si acum ceva? facem cumva si le rezolvam; credem ca ni se cuvine mai mult si mai bine de la viata? ei bine da, se tot spune ca meritam; te scoate din sarite cineva care nu face lucrurile asa cum le-ai face tu, dac-ai fi in locul sau? Vrem sa slabim rapid sa incapem in rochia x? O dieta drastica cu efecte rapide …

Multimea produselor prefabricate, abundenta serviciilor, provocarea sistematica a necesitatilor inutile si a pornirilor instinctuale, promovarea unor modele false si a unor idealuri false, duc spre consolidarea ideii ca scopul vietii nu este altul decat acela de a-ti trai viata aici si acum, intr-o maniera intensa. Intensitatea acestei trairi se axeaza pe manifestarile bilogice ale vietii. Din acest motiv omul contemporan ajunge sa spuna: „nu am trăit degeaba”.

Maxima „traieste-ti viata” capata valoare de porunca in societatea noastra. Intr-o asemenea societate, care are ca scop satisfactia individuala, factorul principal de unire a membrilor ei, nu este unul pozitiv si cu perspectiva, ci presupune satisfactia imediata, individuala si de grup, dar si teama. Traim in situatii in care teama comuna, care uneori imbraca forme de compasiune este cea care ii aduna pe oameni, iar acestia nu mai stiu ce inseamna compasiunea sociala – satisfactiile care ne sunt oferite de societatea contemporana, ne fac sa pierdem perspectiva sensului profund al propriei noastre istorii. Sensul pentru cei mai multi dintre contemporanii nostri este satisfactia imediata. Aceasta schimbare produse in mentalul omului epocii industriale a intarit ideea de existanta aici si acum, de faptul ca existenta nu are vreun sens anume, trimitand in negura istoriei gandirea crestina despre cum toate lucrurile din Univers au sens, inclusiv omul.

Cata rabdare mai avem? Cata toleranta? Rabdarea se refera la capacitatea de a astepta (calm, fara disconfort, fara a-ti pierde cumpatul), de a amana o recompensa/satisfactie imediata (de a nu te descuraja sau a nu fi dezamagit atunci cand apare o intarziere), de a le da timp celorlalti (de a le respecta ritmul de lucru, capacitatile).

Rabdarea presupune un efort continuu de dezvoltare a capacitatilor proprii, de ajustare la cei din jur, in ciuda unor diferente in ceea ce priveste expectantele, standardele, schemele proprii de gandire si comportament. Rabdarea se cladeste pe toleranta. Nu poti avea rabdare fata de tine, fata de ceilalti, daca nu ai dezvoltat un anumit nivel de toleranta. Toleranta presupune mai ales capacitatea de a accepta diferentele. Iar pentru aceasta, e nevoie de constientizarea, in situatii specifice, a faptului ca ceilalti sunt diferiti.

Si da, pentru parinti este o adevarata provocare, sa ramai parinte, sa fii tu echilibrat in aceasta lume nebuna nebuna. Si da, trebuie sa pornim cu noi, aici si acum…

What a Wonderful World

…in viata, in job, in tot ceea ce faci. Am parcurs ceva carti de dezvoltare personala de-a lungul vietii. Daca la varsta adolescentei, cand se publica orice si oricat dupa o lunga perioada de cumparat „clasici” pe sub mana, le savuram si credeam ca am descoperit secretul, pe traseu am inceput sa traiesc… Multe dintre mesaje iti spun sa te pui in centrul Universului, ca Universul lucreaza pentru tine, sa te uiti in oglinda si sa iti repeti multe, sa iti inchipui cu ochii mintii situatia x sau y etc. Am lasat deoparte acele carti. De la un an la altul, de la etapa la alta, numarul acestor subiecte de carte s-a diminuat dramatic in teancul de carti de langa pat. Nu pot sa spun ca a functionat ceva sau nu, pot spune ca am inceput sa traiesc, sa imi pun intrebari, sa incerc sa aflu menirea mea, sa ma cultiv – sa ma gradinaresc, asa cum ii spun unui prieten din cand in cand – pe mine printre ceilalti.

Despre cum sa reusesti? Fiecare isi construieste reteta. Reteta facuta de tine este cea mai buna.

• Munca (asta daca nu te-a lovit un noroc sa ai cele dorite si multe de la altii – vorba aceea: nu sta niciodata in picioare daca poti sa stai jos, nu merge pe jos daca poti lua o masina, nu te folosi de ambitie daca poti folosi pila, nu plati rate la banca daca primesti cadou de nunta o casa)
• Sansa unor oameni grozavi in preajma, sansa sa inveti de la oameni care stiu ce vor de la ei si despre ce vorbesc din punct de vedere profesional, sansa unor oameni echilibrati, sansa unor prieteni de nadejde
• Consecventa in ceea ce faci
• Curiozitatea si dorinta de a invata, de a nu te crede buricul pamantului
• Respectul pentru cei din jur
• Impacarea cu tine
• Bucuria de a trai, de a multumi ca poti citi aceste randuri – sau altele -, ca poti merge, ca iti poti face planuri de weekend, ca nu te doare nimic azi etc.
• Iubirea si iertarea

Te incurajez sa iti creionezi propria ta lista. A ta e cea mai buna!

Pentru ca:

• nu mai avem incredere in nimeni
• „piata e mica”
• „oricum nu coteaza”
• „nu schimbi tu lumea”
• tot speri in sinea ta, ca decenta, cinstea, munca sa triumfe in aceasta lume
• nu avem incredere in noi
• atunci cand ai facut-o „ti-ai luat-o”
• astepti dreptatea divina si … what goes around comes around
• ne e teama (nici nu dimensionam scenariul pana la capat)
• nu vrei sa deranjezi
• vrei sa fii placut
• vrei sa le faci pe plac celorlalti
• ai primit „feedback” despre vocea ta critica / agresiune etc.
• nu stim sa o facem
• mai stim ca un prieten, al carui prieten a facut aia si s-a pomenit cu ailalta…
• nu stim ce vrem si de ce vrem
• nu stim ce ne place si de ce ne place
• nu ne pasa
• mai bine ne vedem de ale noastre
• nu stim cum sa o spunem
• e sefu
• ti-e mila
• nu iti bati capu’
• e mai comod sa stai pe margine
• ai mai multe de castigat „cantand in struna”

PANA – imagine: Hercule si cele 12 munci; “pana cand nu termin tot ce am de facut, nu ma pot bucura de nimic”; “voi fi recompensat in viata viitoare”; „pana cand nu…”.

DUPA (reversal primului) – imagine: Sabia lui Damocles; credinta ca te poti bucura acum, dar intr-o buna zi sabia tot va cadea.

NICIODATA – Tantalus, Buridan, Indecisul; “nu pot obtine niciodata ce vrea”; „eu niciodata nu voi fi capabil sa…”; timizii, inhibatii, non-afirmativii.

INTOTDEAUNA – Arachne – maestra in arta broderiei, in concurs cu Atena, este transformata in paianjen, fiind condamnata sa isi teasa panza pentru totdeauna; „de ce mi se intampla numai mie?”; vede doar jumatatea goala a paharului; depresiv.

APROAPE – imagine: Sisif; „aproape am reusit de data aceasta”; …se ineaca la mal; pot avea acest stil si persoanele care isi ating scopurile fixate, dar sunt incapabile sa se bucure de aceasta reusita.

FARA FINAL – „odata ce am ajuns la un anumit punct, nu mai stiu ce sa fac dupa aceea”

Sindromul lui Uriah Heep – angajatul prost vazut de superiori. Prima lui promovare intarzie sa vina. Poate ajunge la convingerea ca nu este bun de nimic, ca nu merita nici o avansare.

Sindromului ultimului post – daca persoana nu si-a atins nivelul de incompetenta prezinta doar sindromul de pseudo-realizare; daca persoana si-a atins nivelul de incompetenta prezinta sindromul ultimului post. Autocompatimirea – sentimentala, denigrarea prezentului si irationala ridicare in slavi a trecutului (cati nu am avut colegi sau sefi cu leitmotivul: la noi, la… – urmat de numele companiei precedente) – complexul lui Auld Lang Syne – de la titlul unui vechi cantec scotian, despre vremurile apuse.

Indicatii nemedicale ale ultimului post:

• Fonofilia (muuuulte telefoane)
• Papirofobia (nici o foaie de hartie pe birou)
• Papiromania (invers)
• Clasofilia (mania de a aranja si clasa hartiile)
• Gigantismul tabulator (un birou cat mai mare)
• Tabulofobia (nici o masa de lucru)

Rigor Cartis – preocuparea pentru elaborarea de organigrame, grafice si diagrame; o insistenta in a dirija fiecare aspect al activitatii fara a tine seama de intarzirile sau pierderile ce ar putea rezulta; isi afiseaza pe pereti aceste grafice.

Imprevizibilitatea voita – isi tin subordonatii in sah; nu stii niciodata cum sa il iei.

Sindromul cumpenei – o totala incapacitate de a lua deciziile corespunzatoare postului sau; deseori papirofobi; pasarea in jos, pasarea in sus si pasarea laterala.

Un caz clasic (Transferul lui Cezar) – o prejudecata irationala impotriva subordonatilor sau a colegilor din cauza unui detaliu al infatisarii lor fizice, neavand nici o legatura cu munca lor; „in preajma mea doresc doar oameni grasi… / Cassius, il vezi, / E tras la fata si gandeste mult. / Astfel de oameni sunt periculosi” (Shakespeare); Napoleon – se zice -, spre sfarsitul carierei sale, acorda preferinta celor cu nasul mare; antipatii nefondate.

Inertia flecarului – obiceiul de a spune glume, de a-si da cu parerea, de a povesti ce lucruri grozave a facut el/ea in loc de a-si vedea de treaba

Derutarea ascultatorului (Codofilia)– obsesia de a vorbi in cifre; reusesc sa faca orice lucru banal sa sune impresionant, ceea ce si urmaresc, de fapt.

Vorbe multe, idei putine – gandesc mai putin din punct de vedere „substanta”; pentru a masca acest lucru, ei gasesc subiecte de conversatie generala sau discursuri general valabile (in niste articole despre „cum sa pari destept” – la mare pret aceasta abordare)

Complexul lui Diogene – mozaic de mici excentricitati ce vor crea acel minim necesar de suspiciune si neincredere (abtinerea de la a bea o cafea in timpul pauzei de cafea; aducerea unui sandvis de acasa cand toti ceilalti iau pranzul in oras sau isi comanda la catering etc.)

De multe ori suntem atat de prinsi in rutina biroului, a operationalului, incat suntem rupti de restul lumii. Problemele noastre ne par cele mai probleme, stresul nostru e mai mare decat al celui de langa noi, ceea ce facem noi e mai bun, valoros, decat ce face cel de langa noi.

Nu putini imi povestesc experientele lor in recrutare, cautandu-si alt job decat cel curent, sau fiind prinsi in povestea restructurarilor, o pornesc in cautarea unui job care sa ii ajute sa faca ce le place, sa faca ce se pricep cel mai bine si sa se adapteze cat mai bine cu putinta nevoilor curente intr-un business sau altul.

Nu putini imi povestesc despre frustrarile lor, despre nemultumirile lor legate de sefi, de haosul din organizatii – cum il percep ei -, despre nedreptati, despre cum li se intampla cand nu ar trebui sa li se intample ceva.

Nu pe putini ii aud ca nu conteaza ce se intampla la nivel macro, ca oricum nu conteaza in viata lor, ca viata lor va fi aceeasi, ca probleme vor fi aceleasi, ca subiectele din media se vor pastra la mare distanta de viata lor obisnuita.

Si totusi… cati dintre noi ne luam ragaz sa intelegem ce se intampla, care este dinamica ecnomica, politica, ce se intampla cu omul de langa noi, ce se intampla cu noi in acest tavalug al schimbarilor si ale situatiilor cu susu’n jos pe care le traim mai intens cu fiecare zi care trece.

Dincolo de cunoasterea de sine, este importanta cunoasterea lumii in care traim. Este un echilibru de care avem nevoie pentru a supravietui, pentru a gandi cu un pas inainte lucrurile pentru noi. Nu este suficient sa vedem la televizor dramele celor napastuiti si marginalizati. Ne-ar ajuta sa ne implicam, sa iesim din lumea noastra – pe care, ce-i drept, ne straduim din rasputeri sa o baricadam si sa ne gasim case / sa visam la case cat mai departe de oras, cat mai confortabile, cat mai ale noastre; ca si cum am fi pe o insula -, si sa traim bucati de viata din lumea altora. Sa iesim din birou, sa vorbim cu oameni, sa mergem in locuri neconventionale. Steve Jobs povestea despre calatoria lui in India ca fiindu-i o faza de viata ce l-a ajutat sa isi deschida si sa isi imbogateasca mintea, sa isi dezvaluie intuitii, sa abordeze altfel lucrurile. Scufundarea in lume ne ajuta sa ne intelegem mai bine clientii, colegii, sa gasim noi solutii in a rezolva problemele curente, sa interconectam domenii de activitate, sa intalnim oameni care rezolva probleme mai mari ca ale noastre si pe care ii putem ajuta, sa capatam o imagine de ansamblu a unui proiect pe care il avem de livrat, sa adresam altfel de intrebari omului din fata noastra la un interviu, sa luam decizii gandind amplu etc.

Acesta este ritmul, aceasta este realitatea pe care o impartim: companiile isi „ingheata” headcount-ul, pozitiile ramase libere se desfiinteaza, se fac restructurari (The New York Times: After a Winter of Strong Gains, Job Growth Ebbs), angajatorii sunt rezervati in a face noi angajari si doresc mai multa productivitate cu mai putini oameni. De la an la an, obiectivele sunt mai ambitioase, obiectivele individuale sporesc ca numar, presiunea livrabilelor isi spune cuvantul in fiecare trimestru al anului financiar, poate primim si „mesaje” despre cum putem fi usor de inlocuit, iar noi trebuie sa ne gasim energia de a duce lucrurile la bun sfarsit, de a ne balansa viata profesionala si cea personala, de a face fata provocarilor cu care ne confruntam. Pentru ca trebuie sa facem fata acestei realitati si maine si poimaine si peste un an, si peste x ani, … cand vom inainta in varsta, cand energia este alta, cand cele de acasa ne cer mai multa atentie si ragaz.

Tu esti persoana cea mai potrivita pentru a-ti urmari interesele, pentru a te pastra in viata, pentru a aborda lucrurile pe termen lung. Tu esti persoana cea mai in masura sa apreciezi cum functionezi cel mai bine: daca dormi mai putin, cum te simti a doua zi, cum reactionezi sub stres, cat de atent esti la ceea ce faci, cata rabdare mai ai cu cei din jur etc.  

Lasa-ti laptopul acasa si renunta la a citi emailurile in timpul tau, de acasa. (Nope, eu nu faceam asa – eram nebuna sa citesc, si sa fac multe lucruri, sa inovez, sa re-creez, multe proactive – si aveam si propriul meu obiectiv pe care mi l-am urmarit pana l-am atins. In plus, asa functiona la mine creativitatea, iar inspiratia imi aparea la ore tarzii, sau in weekend-uri cand lasam la o parte operationalul cotidianului).

Pune-ti in agenda timpul tau personal si respecta intervalele respective. (Ora de sport, vizita la doctor, cloud time – sa te gandesti la multe etc. – la mine a functionat).

Fa-ti timp pentru vacante: fara laptop, fara telefon… Exista companii in care exista aceasta „regula”: sa nu iti suni colegii care sunt in vacanta. Daca nu esti intr-o astfel de companie, lasa lucrurile cat mai asezate, lasa-ti un succesor, si … bucura-te de timpul liber alaturi de cei dragi. Faptul ca esti in doua locuri, dar de fapt in nici unul nu fericeste pe nimeni: nici pe tine, nici pe colegii de serviciu, nici pe cei dragi. Ne place sa credem ca nu se poate fara noi, dar, in sinea noastra stim bine ca nu e asa. Uneori, ne agatam de iluzia importantei pentru a ne crede mai fericiti, mai impliniti, mai de succes decat suntem in fapt. Ne place sa fim ocupati, sa crestem in ochii celorlalti pentru ca suntem atat de cautati, de ocupati, de destepti dar… cat de fericiti ii facem pe cei dragi noua? Cat de fericiti suntem noi?

Revizuieste-ti time managementul. Obisnuiam sa imi imaginez Inbox-ul ca debaraua de acasa in care tot pui lucruri mai putin folositoare ca sa nu-ti mai stea in cale. Si se umple pana cand nu mai gasesti nimic in ea, nici macar lucrurile care iti vor trebui la un moment dat. Ei bine, nu am debara acasa…

Normalitate romaneasca. Normalitate de vacanta, intr-o alta tara. Normalitate intr-un acvariu de sticla – intr-o multinationala. .. Hm…

Ce vedem cand deschidem televizorul? Agresivitate, trufie, aroganta, sexualitate debordanta, vorbitul la unison despre coruptie si corupti, nominalizari de coruptul anului / mandatului sau nominalizari la cea mai „vehiculata” diva a momentului, luatul de prost, un amalgam kafkian ce ne invadeaza zgomotos timpul de acasa…

In trafic? Claxoane, injuraturi, „taiat fata”, incalcat absolut toate regulile de unii participanti la trafic, imposibilitatea de a intra de pe o straduta pe un bulevard mare, cosmarul intr-o intersectie cand nu functioneaza semafoarele, cand cei cu „drum de prioritate” au dreptul sa treaca, deci … e dreptul lor, pietoni care traverseaza pe oriunde, lupta pentru un loc de parcare, dat amenda pentru un scuterist fara centura, ridicat permisul pentru cel care a depasit linia continua in conditiile in care banda era ocupata (toata tarasenia a aparut pe camera, dar politistul i-a recomandat respectivului sofer sa faca contestatie ca are dreptate)…

In aeroport? Hm… stiti si voi prea bine.

La cumparaturi? Zgomot, aglomeratie, oameni care consuma din produse si le aseaza inapoi pe raft sau le arunca pe unde se nimereste, coate, ti se ia din spatiul personal la coada, promotii la produse care stau sa expire…

In metrou / autobuz? Din nou zgomot si lipsa „dusului de dimineata” care te face sa lesini, nedormit fiind si cu narile tocmai aerisite de aerul proaspat cumva – cand praful inca zace asezat pe tot ce ne inconjoara -, lectiile de civism si de buna purtare soptite iritat de un grup care nu isi gaseste locul si cauta conversatie si intelegere, sau care isi varsa focul nestins dupa o cearta de acasa, sau cu vecinii…

La scoala copiilor? Mai multi bani, mai multe evenimente care te tin in priza cu socialul din jurul copilului, cheltuieli mai mari pe gadget-uri si pe haine de firma ca sa fie copilul in randul lumii, inot, sah, balet, si multe alte activitati extra-curriculare, ziua de nastere la fast food etc.

La job? Fiecare e cu experienta si normalitatea lui… si o sa lasam asa.

Ce se intampla? De ce multi ne gandim la o viata mai buna, in alta parte? De ce ne minunam cand un gest normal ne face sa fim vesnic recunoscatori si sa povestim tuturor un strop de normal trait intr-o zi sau alta? Nu cred ca doar noi, romanii suntem asa. Categoric nu. Si in alte parti este couptie, se intampla abuzuri, sunt dive de „carton”, dar nu reprezinta un etalon. La noi, totul e inversat. Toata lumea stie ca X e incompetent, ca e corupt, ca aia nu merge, ca merge si asa, dar nimeni nu ia atitudine. Nu existe consecinte. Eventual coruptul / incompetentul este promovat, diva mai isca un scandal si primeste un job la teve…

Si uite asa ne construim mai multe „normalitati” – e normal ce e pe strada, deci intram pe mood-ul necesar, e normal sa nu te razvratesti pentru ca o tii dintr-o dezamagire in alta, e normal sa iti cauti scuze pentru ca functioneaza, e normal sa vorbim despre ce au altii si noi nu, e normal sa te straduiesti sa supravietuiesti intr-o lume cu etaloanele inversate, e normal sa accepti sa ti se spuna si, apoi la randul tau sa spui, incerc, poate, sa speram, e normal sa te infurii cand toata lumea sta pe un butoi cu pulbere de frustrari, nemultumiri, asteptari, griji. E normal fix cum vrei tu. Este realitatea pe care ti-o construiesti in jurul valorilor tale, umane sau nu… Important este ca tu sa faci alegerile si sa traiesti impacat cu ele. Important este sa te gandesti la copilul tau care te priveste si care iti va replica setul de valori, comportamente mai departe, in viitorul lui…